În cadrul ştiinţelor economice, managementul financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la mijlocul secolului XX.
La începutul sec XX, când finanţele s-au constituit ca un domeniu de studiu separat, atenţia primordială se acorda analizei aspectelor juridice unor asemenea fenomene cum sunt: fuziunile, asocierile, formarea de noi firme, precum şi unor emisiunea diverselor tipuri de hârtii de valoare. Procesul de industrializare, care a cunoscut în acea perioadă proporţii deosebite, a ridicat o serie de probleme legate iniţierea afacerii, fondarea firmelor şi extinderea lor, şi în mod special, atragerea a capitalurilor. Pieţele de capital erau relativ primitive, ceea ce îngreuna transferul mijloacelor băneşti de la persoanele particulare care dispuneau de economii. Informaţia privind veniturile şi valoarea activelor din rapoartele financiar-contabile era lipsită de siguranţa, iar în negocierile cu HV se produceau fluctuaţii considerabile de preţuri.
Schimbările radicale s-au produs în perioada marii crize economice din anii 30 în legătură cu numărul foarte mare de cazuri de faliment. În aceste condiţii domeniile prioritare ce preocupare a finanţelor au fost faliment şi reorganizare, problemele privind lichiditatea corporaţiilor şi reglementarea publică a pieţelor hârtiilor de valoare. Finanţele continuă să rămână o ştiinţă de natură descriptivă şi juridică, însă accentul s-a deplasat de la dezvoltarea firmei spre supraveţuirea acesteia.
În anii 40-50 analiza finanţelor continuă să fie tratată ca o disciplină descriptivă a ştiinţei, însă atenţia se îndreaptă spre tehnicile managementului financiar de maximizarea profitului şi creşterea bunăstării acţionarilor.
Spre sfârşitul anilor 50 se realizează o analiza financiară mult mai detaliată a întreprinderii. Atenţia treptat se deplasează de la partea dreaptă a bilanţului (datorii şi capital propriu) spre active. Au început să fie utilizate, calculate şi elaborate modele de gestiune a stocurilor, a numerarului, a creanţelor şi activelor fixe. De asemenea, apar 2 lucrări economistului H.M.Markowitz (52 şi 59) care au pus bazele teoriei moderne a portofoliului, prin metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate.
În anii 60-70 din nou apare un interes faţă de partea dreaptă a bilanţului accentul fiind pus pe: structura optimă a portofoliului de hârtii de valoare; metodele de elaborare a deciziilor investiţionale sau teoriei portofoliului investiţional, şi îmbinarea teoriei investiţiilor cu teoria finanţelor corporaţiilor. Economiştii Francesco Modigliani şi Merton Miller (premiat Nobel), profesori ai universităţii din Pittsburgh SUA, au fost animaţi de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 reprezintă punctul de pornire a managementului financiar ca domeniu de studiu separat. Autorii fac apel, pentru prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o structură de finanţare a întreprinderii, structură care să determine creşterea valorii acesteia.
În anii 80 în I plan au ieşit 4 factori care au influenţat puternic managementul financiar: inflaţia şi efectele acesteia asupra ratei dobânzii, dereglementarea instituţiilor financiare şi tendinţa de eliminare a investiţiilor specializate şi dezvoltarea corporaţiilor cu un spectru larg de servicii financiare; dezvoltarea accelerată a telecomunicaţiilor ca modalitate de transmitere a informaţiei şi a calculatoarelor; elaborarea şi aplicarea unor noi metode de finanţare a investiţiilor pe termen lung.
Managementul financiar a cunoscut o deosebită dezvoltare în ultimele două decenii. Misiunea acestui domeniu este elaborarea noilor metode, tehnici şi instrumente de obţinere a informaţiei financiare necesară pentru luarea deciziilor. În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital, investiţiilor de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră fundamentale cercetările lui E.Fama şi M.Miller, în domeniul eficienţei pieţei financiare şi ale lui H.M.Markowitz şi W.Sharp, în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare (de investiţii, de finanţare, de distribuire a dividendelor), de revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru proiecte care oferă oportunităţi de rentabilitate superioare celor iniţiale. Investitorii pot opta între proiectul iniţial şi proiectele viitoare, făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care apar pe piaţa financiară.
O altă variabilă strategică de primă importanţă este informaţia, care nu este gratuită şi nu este distribuită uniform în rândul agenţilor economici. Deţinerea ei antrenează un anumit cost care influenţează rezultatul deciziilor. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea; unii participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii privilegiate sau au un acces mai rapid la informaţie. Asimetria de informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor economici în procesul de arbitraj: preţ-valoare. (teoria de agent şi teoria semnalelor)
Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt şi ridică semne de întrebare şi divergenţe de opinii cum ar fi: calculul influenţei riscului asupra valorii activului; determinarea politicii optime de dividend şi influenţei dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea costului lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a întreprinderii etc.
La începutul sec XX, când finanţele s-au constituit ca un domeniu de studiu separat, atenţia primordială se acorda analizei aspectelor juridice unor asemenea fenomene cum sunt: fuziunile, asocierile, formarea de noi firme, precum şi unor emisiunea diverselor tipuri de hârtii de valoare. Procesul de industrializare, care a cunoscut în acea perioadă proporţii deosebite, a ridicat o serie de probleme legate iniţierea afacerii, fondarea firmelor şi extinderea lor, şi în mod special, atragerea a capitalurilor. Pieţele de capital erau relativ primitive, ceea ce îngreuna transferul mijloacelor băneşti de la persoanele particulare care dispuneau de economii. Informaţia privind veniturile şi valoarea activelor din rapoartele financiar-contabile era lipsită de siguranţa, iar în negocierile cu HV se produceau fluctuaţii considerabile de preţuri.
Schimbările radicale s-au produs în perioada marii crize economice din anii 30 în legătură cu numărul foarte mare de cazuri de faliment. În aceste condiţii domeniile prioritare ce preocupare a finanţelor au fost faliment şi reorganizare, problemele privind lichiditatea corporaţiilor şi reglementarea publică a pieţelor hârtiilor de valoare. Finanţele continuă să rămână o ştiinţă de natură descriptivă şi juridică, însă accentul s-a deplasat de la dezvoltarea firmei spre supraveţuirea acesteia.
În anii 40-50 analiza finanţelor continuă să fie tratată ca o disciplină descriptivă a ştiinţei, însă atenţia se îndreaptă spre tehnicile managementului financiar de maximizarea profitului şi creşterea bunăstării acţionarilor.
Spre sfârşitul anilor 50 se realizează o analiza financiară mult mai detaliată a întreprinderii. Atenţia treptat se deplasează de la partea dreaptă a bilanţului (datorii şi capital propriu) spre active. Au început să fie utilizate, calculate şi elaborate modele de gestiune a stocurilor, a numerarului, a creanţelor şi activelor fixe. De asemenea, apar 2 lucrări economistului H.M.Markowitz (52 şi 59) care au pus bazele teoriei moderne a portofoliului, prin metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate.
În anii 60-70 din nou apare un interes faţă de partea dreaptă a bilanţului accentul fiind pus pe: structura optimă a portofoliului de hârtii de valoare; metodele de elaborare a deciziilor investiţionale sau teoriei portofoliului investiţional, şi îmbinarea teoriei investiţiilor cu teoria finanţelor corporaţiilor. Economiştii Francesco Modigliani şi Merton Miller (premiat Nobel), profesori ai universităţii din Pittsburgh SUA, au fost animaţi de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 reprezintă punctul de pornire a managementului financiar ca domeniu de studiu separat. Autorii fac apel, pentru prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o structură de finanţare a întreprinderii, structură care să determine creşterea valorii acesteia.
În anii 80 în I plan au ieşit 4 factori care au influenţat puternic managementul financiar: inflaţia şi efectele acesteia asupra ratei dobânzii, dereglementarea instituţiilor financiare şi tendinţa de eliminare a investiţiilor specializate şi dezvoltarea corporaţiilor cu un spectru larg de servicii financiare; dezvoltarea accelerată a telecomunicaţiilor ca modalitate de transmitere a informaţiei şi a calculatoarelor; elaborarea şi aplicarea unor noi metode de finanţare a investiţiilor pe termen lung.
Managementul financiar a cunoscut o deosebită dezvoltare în ultimele două decenii. Misiunea acestui domeniu este elaborarea noilor metode, tehnici şi instrumente de obţinere a informaţiei financiare necesară pentru luarea deciziilor. În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital, investiţiilor de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră fundamentale cercetările lui E.Fama şi M.Miller, în domeniul eficienţei pieţei financiare şi ale lui H.M.Markowitz şi W.Sharp, în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare (de investiţii, de finanţare, de distribuire a dividendelor), de revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru proiecte care oferă oportunităţi de rentabilitate superioare celor iniţiale. Investitorii pot opta între proiectul iniţial şi proiectele viitoare, făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care apar pe piaţa financiară.
O altă variabilă strategică de primă importanţă este informaţia, care nu este gratuită şi nu este distribuită uniform în rândul agenţilor economici. Deţinerea ei antrenează un anumit cost care influenţează rezultatul deciziilor. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea; unii participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii privilegiate sau au un acces mai rapid la informaţie. Asimetria de informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor economici în procesul de arbitraj: preţ-valoare. (teoria de agent şi teoria semnalelor)
Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt şi ridică semne de întrebare şi divergenţe de opinii cum ar fi: calculul influenţei riscului asupra valorii activului; determinarea politicii optime de dividend şi influenţei dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea costului lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a întreprinderii etc.
No comments:
Post a Comment